contact us

Use the form on the right to contact us.

You can edit the text in this area, and change where the contact form on the right submits to, by entering edit mode using the modes on the bottom right.


010391 Bucharest
Romania

+1 (650) 284 0431

Consultanță în comunicare, programe de training și executive coaching pentru lideri care vor să se înțeleagă mai bine pe sine și să-i inspire pe cei din jur.  Cu Dragoș Bucurenci și partenerii săi.

Cover2.png

Blog

Blog-ul Khastalia, companie care oferă consultanță în comunicare, programe de training și executive coaching pentru lideri care vor să se înțeleagă mai bine pe sine și să-i inspire pe cei din jur.  Cu Dragoș Bucurenci și partenerii săi.

Melania Medeleanu, Paul Olteanu și Dragoș Bucurenci fac echipă în cadrul Khastalia

Khastalia

Melania Medeleanu, jurnalist, prezentator TV și trainer, și Paul Olteanu, senior trainer și coach, fac echipă cu Dragoș Bucurenci, activist civic și consultant de comunicare, în cadrul Khastalia | Enlightened Leadership, compania de consultanță și training fondată de cel din urmă în 2013.

Khastalia | Enlightened Leadership va continua să se adreseze liderilor care vor să-și descopere propria voce, să se înțeleagă mai bine pe sine și să-i inspire pe cei din jur, dar își va diversifica oferta de servicii. Astfel, pe lângă programele de training în public speaking, storytelling și Process Communication Model, Khastalia va oferi cursuri de dicție și media training-uri. Serviciile de coaching vor acoperi, de asemenea, o arie mai largă: de la personal branding și public speaking la coaching transformațional și story-based transformation. Ca și până acum, Khastalia va continua să ofere servicii de consultanță strategică în comunicare companiilor și executivilor de top.

„Cuvintele, ca și oamenii, știu să mângâie, dar și să rănească. Să dea aripi, dar și să descurajeze. Încerc mereu sa aleg cuvintele potrivite și oamenii ale căror vorbe și fapte mă inspiră. E onorant să fac echipă cu Paul și Dragoș, pe care i-am admirat mereu pentru felul în care știu să trezească în ceilalți dorința de a fi mai buni.“, a spus Melania Medeleanu.

„Mă uit la ultimii 10 ani petrecuți în training și coaching ca la o călătorie în care am descoperit, mi-am definit și apoi am ajuns să trăiesc zi de zi o misiune personală și profesională de profunzime. Este o bucurie și o onoare să continui această călătorie alături de Melania și de Dragos, doi prieteni de care mă leagă multe amintiri frumoase, proiecte cu sens, dar mai ales dorința comună de a ajuta oameni și organizații să se cunoască mai bine, să comunice mai bine și să facă zi de zi pași către cea mai bună variantă a lor.“, a adăugat Paul Olteanu.

„Încă de la înființarea Khastalia, mi-am dorit ca ea să reprezinte o echipă, nu un singur om, dar a fost nevoie de timp pentru ne lămuri cine vrem să fim, cu cine vrem să semănăm și, pe cale de consecință, cu cine vrem să ne-adunăm. Sunt foarte bucuros și tare mândru că voi face echipă cu Melania și cu Paul și de-abia aștept să punem împreună la cale proiecte care să rupă gura târgului.“, a mai spus Dragoș Bucurenci.

Cine sunt cei trei parteneri:



În căutarea fericirii

Dragoș Bucurenci

CUM A AJUNS SENSUL VIEȚII UN FEL DE POLIVITAMINĂ.

De Dragoș Bucurenci.

Filosofii și psihologii încă dezbat relația dintre fericire și viața trăită cu sens, dar un lucru e sigur:  oamenii care simt că au o menire în viață sunt ceva mai sănătoși decât semenii lor care încă n-au găsit răspunsul la întrebarea despre rostul vieții.

Experiențele unui psiholog în lagărele de concentrare

 Victor Frankl și-a pierdut tatăl în ghettoul-închisoare de la Terezin, mama și fratele la Auschwitz, soția la Bergen-Belsen.

Victor Frankl și-a pierdut tatăl în ghettoul-închisoare de la Terezin, mama și fratele la Auschwitz, soția la Bergen-Belsen.

Psihiatrul austriac Victor Frankl a formulat una dintre cele mai convingătoare teorii pe această temă în „Omul în căutarea sensului vieții”, o carte publicată la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. 45 de ani mai târziu, cartea a fost inclusă de cititorii americani în cadrul unui sondaj național între primele 10 cărți care le-au influențat viața.

Frankl a petrecut aproape trei ani în lagărele naziste, dintre care cinci luni într-o colonie de muncă forțată. Și-a pierdut tatăl în ghettoul-închisoare de la Terezin, mama și fratele la Auschwitz, soția la Bergen-Belsen.

În urma mai multor miracole sau a unor șanse extraordinare, spuneți-le cum vreți, Frankl a rămas în viață până la înfrângerea Germaniei și a publicat la numai un an de la eliberare cartea care avea să-l facă celebru în lumea întreagă. Primul ei titlu a fost „Orice ar fi, spune DA vieții: experiențele unui psiholog în lagărele de concentrare”.

 

După Frankl, fericirea nu poate fi căutată, ea trebuie lăsată să se întâmple.


În schimb, stă în puterea omului să înlăture una dintre piedicile care stau în calea fericirii: lipsa sensului vieții.

Omul se poate împlini prin dragoste, prin suferință sau prin găsirea unei misiuni. Dintre acestea, împlinirea prin suferință pare cea mai stranie.

Dar aceeași idee o exprimă Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” sau Soljenițîn în „Arhipelagul Gulag”, unde scrie:

„Binecuvântată fii închisoare, binecuvântată fii pentru că ai apărut în viața mea! Pentru că acolo, zăcând pe priciul putred al închisorii, mi-am dat seama că scopul vieții nu este, așa cum suntem obișnuiți să credem, prosperitatea, ci maturizarea sufletului omenesc.”

În paranteză fie spus, ideile acestea nu sunt cu totul diferite de cele pe care Platon le-a formulat acum mai bine de două milenii și jumătate în „Republica”.

Cursul despre fericire de la Stanford

În ultimele decenii, psihologii au început să verifice câtă substanță au aceste teorii.

 Jennifer Aaker

Jennifer Aaker

Profesoara Jennifer Aaker, care predă la Stanford un curs extrem de popular, intitulat simplu „Happiness”, a realizat anul trecut împreună cu alți colegi un studiu pe tema relației dintre fericire și viața trăită cu sens și a aflat că cele două noțiuni sunt puternic corelate statistic, ceea ce înseamnă că viața fericită și viața trăită cu sens merg de cele mai multe ori mână în mână.

Dar măsurătorile lui Aaker arată că există un număr semnificativ de persoane fericite care nu au neapărat un sens, o misiune în viață. De asemenea, anumite activități și preferințe care-i fac pe oameni să simtă cu mai multă putere că trăiesc o viață cu sens sunt totodată și cele care-i fac mai puțin fericiți, ceea ce vine să confirme teoria lui Victor Frankl că suferința poate fi ea însăși aducătoare de sens.

Dar dacă ești obișnuit să-ți satisfaci micile și marile plăceri fără să te preocupe prea tare rostul tău pe lume, studiul lui Aaker pare să te liniștească: poți să-ți trăiești liniștit viața la fel de bezmetic ca și până acum. 

Sensul vieții face bine la sănătate

În cazul în care ai respirat ușurat citind ultima propoziție, am o veste proastă. Studiul lui Aaker e un instantaneu social, nu urmărește oamenii în evoluția lor, așa că nu dovedește, de fapt, mare lucru. Da, e posibil să fii fericit pe termen scurt fără să te preocupe prea tare sensul vieții, dar studiul nu spune nimic despre efectele pe termen lung ale acestei alegeri.

În schimb, un alt studiu, realizat de doi psihologi de la University of North Carolina și publicat acum două luni, a descoperit faptul că la oamenii care simt că își trăiesc viața cu sens genele responsabile cu funcționarea sistemului imun sunt cu 10-30% mai active decât la media populației, iar la oamenii care se declară fericiți, dar nu simt că au nepărat un sens în viață, cu 20% mai puțin active.

Adică, pe scurt, viața trăită cu sens face bine la sănătate. Pe mulți dintre psihoterapeuți acest studiu nu-i va surprinde, pentru că el confirmă ceva ce ei știu de foarte multă vreme: pe termen lung, viața trăită doar de dragul plăcerilor e născătoare de depresie și de nevroză. Și ambele sunt bine corelate cu proasta funcționare a sistemului imun.


La oamenii care simt că își trăiesc viața cu sens genele responsabile cu funcționarea sistemului imun sunt cu 10-30% mai active decât la media populației.


Așa că ai putea încerca măcar o dată pe săptămână să incluzi în rutina matinală răspunsul la întrebarea „Care e rostul meu pe lume?”. Sensul vieții, ca și multivitaminele, se eliberează fără prescripție medicală.

(articol publicat în The One, septembrie 2013)



Fiecare tip de personalitate are tipul său favorit de comunicare

Cristina Mitroi

Cunoscut "de la televizor", Dragoș Bucurenci se preocupă de tot ceea ce este nou și cool. Acum charismaticul om de televiziune vrea să popularizeze la noi o metodă de dezvoltare personală derivată din analiza tranzacțională.

Interviu de Iuliana Alexa, Redactor-Șef, revista Psychologies.

Ce este Process Communication Model?

“Process Communication Model” sau, pe scurt, PCM, este una dintre teoriile contemporane dezvoltate în cadrul analizei tranzacţionale. Este un model al personalităţii umane şi al interacţiunilor dintre diferitele personalităţi. Cel care l-a creat, doctorul Taini Kahler, este psiholog clinician, şi a validat acest model în cadrul a numeroase studii clinice, astfel că el este nu doar extrem de eficient, ci şi neaşteptat de precis în a prezice comportamentul oamenilor sub stress.



Cum derivă PCM din analiza tranzacțională?

Analiza tranzacțională este o teorie psihologică şi o formă de psihoterapie de scurtă durată, create în anii ’50 de psihiatrul Eric Berne. Are foarte multe aplicaţii în mediul de afaceri, în special datorită unor cărţi care au vulgarizat, într-o oarecare măsură, teoria, dar care au făcut-o interesantă pentru oamenii fără pregătire psihologică specială. “I’m OK, You’re OK” a lui Thomas Harris e cea mai cunoscută, dar eu n-o recomand nimănui. Cred că oamenii ar fi mai câştigaţi dacă ar citi cartea doctorului Berne, “What do you say after you say hello?”, care s-a şi tradus în română.


Modelul PCM m-a cucerit imediat, nu numai prin claritatea cu care explică diferitele tipuri de personalitate umană, dar mai ales prin eficienţa intervenţiilor practice pe care le propune.


Cu ce v-a ajutat în muncă teoria aceasta?

M-a ajutat să-mi înţeleg mult mai bine colegii şi să fac în aşa fel încât acest organism extrem de complex care este o echipă să-şi păstreze sănătatea, să nu se “gripeze”.

Să vă dau un exemplu. Oamenii îşi petrec mare parte din timp jucând jocuri psihologice, care sunt acele interacţiuni repetitive la sfârşitul cărora toată lumea se simte prost. Eric Berne le-a descris foarte plastic într-o carte, “Games people play”. Jocurile acestea sunt nişte mecanisme adaptative cu care copilul din noi îşi imaginează că se poate descurca mai uşor în viaţă. În realitate, ele nu fac decât să ne îndepărteze şi mai tare unii de ceilalţi, pentru că, atunci când jucăm jocuri psihologice, nu relaţionăm autentic cu ceilalţi, ci cu măşti ale personalităţii lor.

Analiza tranzacţională te poate ajuta să identifici aceste jocuri şi să refuzi să le joci, ceea ce, încet, încet, îi convinge pe cei mai mulţi să renunţe, la rândul lor, la a le juca.

Cum ați ajuns să predați acest curs?

A fost, cum se spune, o succesiune de întâmplări fericite. La una dintre conferinţele naţionale de analiză tranzacţională, l-am cunoscut pe John Parr, psihoterapeutul care a introdus în România această teorie şi care a format, de fapt, şcoala românească de analişti tranzacţionali.

John este un excelent cunoscător şi practicant al modelelor de psihologie organizaţională, lucru care mi-a stârnit imediat interesul. Apoi, este un vorbitor charismatic şi un om extrem de pasionat de ceea ce face. Cele trei zile petrecute în compania lui au fost memorabile, aşa că mi-am promis că-i voi frecventa cursurile şi cu alte ocazii. Anul următor, John a ţinut cursul de PCM, despre care, recunosc, nu ştiam mai nimic. M-am înscris pentru că voiam să-l revăd şi eram sigur că voi avea de câştigat de pe urma cursului.


În prima jumătate a lui 2009 am devenit tot mai convins că acesta este modelul pe care-l căutam pentru a-l populariza în rândul profesioniştilor din România. 


Ceea ce am descoperit a fost mult peste aşteptările mele. Modelul PCM m-a cucerit imediat, nu numai prin claritatea cu care explică diferitele tipuri de personalitate umană şi combinatorica acestora, dar mai ales prin eficienţa intervenţiilor practice pe care le propune pentru a comunica, a lucra şi a te simţi mai bine cu ceilalţi. Când John a anunţat că va ţine şi un curs de formare de formatori pentru acest model, m-am înscris imediat pentru că voiam să-mi dezvolt şi mai mult abilităţile de punere în practică a modelului.

În prima jumătate a lui 2009 am urmat aceste cursuri şi am devenit tot mai convins că acesta este modelul pe care-l căutam de multă vreme pentru a-l populariza în rândul profesioniştilor din România. Pentru că, spre deosebire de analiza tranzacţională pură, care poate părea prea puţin aplicabilă în viaţa profesională de zi cu zi, modelul PCM este gândit de la bun început să ne facă viaţa de la birou mai uşoară.

În iunie, când mi-am dat examenul de formator, eram deja hotărât că nu voi atârna această certificare pe perete, ci că voi începe cu adevărat să predau modelul.

Despre ce este vorba, totuşi, în această teorie?

Modelul PCM împarte personalităţile în şase categorii, în funcţie de percepţia favorită prin care aceştia “văd” lumea. Unii o percep prin gânduri, alţii prin opinii, alţii prin emoţii, alţii prin reacţii (“îmi place / nu-mi place”), alţii prin imaginaţie şi alţii prin acţiuni. Fiecare tip de personalitate are canalele lui favorite de comunicare, preferinţe legate de mediu şi, mai ales, un anume tip de comportament sub stress, absolut predictibil în cazul fiecărei personalităţi.


Pentru a comunica cu altcineva, este necesar ca percepţiile noastre să coincidă. Dar în 90% din cazuri suntem prea comozi ca să facem asta.


Cu toţii avem toate aceste tipuri de personalitate în noi şi modelul ne invită să le vizualizăm ca pe o casă cu şase etaje. Parterul este etajul pe care ne simţim cel mai confortabil şi pentru care nu avem nevoie de energie pentru a-l locui. Dar de multe ori în timpul unei zile luăm liftul şi urcăm la oricare dintre celelalte cinci etaje, pentru că fiecare are avantajele lui. Pe unul putem fi mai structuraţi, pe altul mai creativi, pe altul mai afectuoşi sau mai eficienţi. Dar, cu cât respectivul etaj se află mai sus în casa noastră, cu atât energia de care avem nevoie pentru a-l vizita este mai mare, aşa că timpul petrecut acolo este mai mic.

Pentru a comunica cu altcineva, este necesar ca percepţiile noastre să coincidă. Asta înseamnă că unul dintre noi trebuie să ia liftul şi să urce la etajul corespunzător parterului celeilalte persoane. Dar în 90% din cazuri suntem prea comozi ca să facem asta, aşa că, în loc să comunicăm, mai mult ne stressăm unii pe alţii.

Şi cum putem cunoaşte această structură?

Cu timpul, ea devine lesne observabilă pentru cineva destul de obişnuit cu modelul. Dar există şi un instrument ştiinţific, testul de personalitate Kahler, care măsoară distribuţia acestor percepţii în personalitatea noastră.


PCM îşi dă cu adevărat măsura atunci când vine vorba să înţelegi comportamentul oamenilor cu personalitate foarte diferită de a ta.


Dar ce mi se pare cu adevărat revoluţionar la acest model este mai puţin partea care priveşte analiza propriei personalităţi. PCM îşi dă cu adevărat măsura atunci când vine vorba să înţelegi comportamentul oamenilor cu personalitate foarte diferită de a ta şi să comunici cu ei pentru a-ţi putea face treaba. Modelul prezice comportamentele oamenilor sub stress şi propune soluţii pentru a-i ajuta pe ceilalţi să evite comportamentele negative şi auto-distructive.

Dar este asta treaba unui manager? Seamănă mai mult cu ce ar trebui să facă un psihoterapeut.

Modelul a fost conceput iniţiat pentru a fi folosit în psihoterapie. Apoi, în anii ’80, doctorul Terence McGuire, psihiatrul principal al NASA, a introdus modelul în procesul de recrutare şi de formare a astronauţilor. Între timp, mai mulţi preşedinţi de companii cu care doctorul Taibi Kahler lucra i-au sugerat să creeze o versiune cu o mai mare aplicabilitate în mediul de afaceri. Rezultatul a fost modelul PCM, aşa cum îl ştim noi astăzi.


Dacă nu înţelegi cu adevărat ce-l motivează şi ce-l supără pe colegul tău nu poţi spera să te transformi dintr-un manager într-un adevărat lider.


Ca să răspund şi mai direct la întrebare, cred că dacă nu treci de masca personalităţi cuiva şi nu ajungi să înţelegi cu adevărat ce-l motivează şi ce-l supără pe colegul tău, ce-l face să se simtă bine şi ce nu, cum îşi încarcă bateriile şi ce i le uzează inutil, nu poţi spera să te transformi dintr-un manager într-un adevărat lider. Modelul PCM oferă toate aceste lucruri şi propune, în acelaşi timp, un proces de auto-dezvoltare la sfârşitul căruia, înţelegându-i pe ceilalţi, te înţelegi mai bine şi pe tine. Nu degeaba spunea Bill Clinton despre doctorul Taibi Kahler, care i-a fost consultant în campanie şi la Casa Albă, că ştie mai multe despre personalitatea umană decât oricine altcineva.

(interviu apărut în revista Psychologies, decembrie 2009)